Casatoria În paginile Sfinte
Autor: Oltean Nicolae  |  Album: fara album  |  Tematica: Diverse
Adaugata in 22/04/2008
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 1 vot
Preliminarii:

1. Cãsãtoria - Tainã a dãruirii si a desãvârºirii persoanei

2. Unire si cunoaºtere

3. Proprietatile casatoriei
a. Unitatea
b. Indisolubilitatea

4. Scopul casatoriei
a. Procrearea
b. Întrajutorarea reciprocã
c. Responsabilitate reciprocã
d. Comuniune

5. Cãsãtoria si mediul eclesial















Preliminarii:
Familia este prima si cea mai micã celulã a organismului social si o bisericã micã in marea comunitate a Bisericii. De aici, putem înþelege interesul, pentru familie din partea Statului ºi din partea Bisericii .
Originea cãsãtoriei si deci a familiei stã in însãºi natura socialã a omului ºi a vieþii lui, precum ºi in voinþa lui Dumnezeu exprimatã pozitiv la crearea omului: ,,ªi a zis Dumnezeu: ..Sã facem om dupã chipul si dupã asemãnarea noastrã, … Si a facut Dumnezeu pe om dupã chipul Sãu … a fãcut bãrbat si femeie. Si Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: ,,Creºteþi si va înmulþiþi si umpleþi pãmântul ºi-L stãpâniþi si domniþi … peste toate vietãþile ce se miºcã pe pãmânt si peste tot pãmântul” (Fac. 1, 26-28).

1. Cãsãtoria - Tainã a dãruirii si a desãvârºirii persoanei
Omul a fost creat de la început bãrbat si femeie. Amândoi sunt creaþi \"dupã chipul lui Dumnezeu\" (Gen 1, 27-28) si chemaþi la asemãnarea cu Dumnezeu.
Suflând in faþa omului suflarea de viaþã, Dumnezeu i-a dat calitatea de persoanã. Ca persoanã, omul este o fiinþã raþionalã si liberã. El este subiect si cauza formalã a ceea ce se deosebeºte de orice alta fiinþã si cauza eficienta responsabila fata de faptele sale . Acestea poarta pecetea inteligentei si voinþei, a cunoaºterii ºi iubirii omului. Prin cunoaºtere mintea poate sa spunã, sa explice realitatea înconjurãtoare, pe de o parte; iar pe de alta parte încearcã sã înþeleagã omul, care este mai mult decât toate creaturile, fiinþe sau lucruri.
A fi persoana, înseamnã a fi o fiinþã in stare sã te gândeºti, sã te cunoºti suficient, sã te apreciezi in mod adecvat pentru a putea sa te exprimi, sã te descoperi si pornind de aici, sã fii in stare sã te dãruieºti. Or, nu ne putem dãrui decât unei fiinþe care sã fie de aceeaºi naturã cu noi si egalã cu noi, fiinþa cu care sã se poatã stabili o relaþie reciproca.
Pentru aceasta \"a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau... a facut barbat si femeie\" (Gen. 1, 27).




2. Unire si cunoaºtere
Sfânta Scripturã numeºte unirea conjugalã a bãrbatului cu femeia cu termenul de \"cunoaºtere\" . Despre Adam se spune cã \"a cunoscut pe femeia sa ºi ea a zãmislit si a nãscut\" (Gen. 4, 1). \"Cain a cunoscut pe femeia sa, care a nãscut\" (Gen. 19, 6). Pentru a înþelege mai bine de ce unirea dintre bãrbat si femeie este o cunoaºtere, trebuie sã privim spre Dumnezeu.
Pentru ca oamenii sunt creaþi dupã chipul lui Dumnezeu, între ei trebuie sã existe o comuniune vorbim astfel si despre cei cãsãtoriþi, comuniunea persoanelor omeneºti in cãsãtorie de cele mai multe ori in bilblie este exprimatã de temenul \"cunoaºtere\", nu in sensul de \"ºtiinþã\" a celuilalt, ci de exprimãrii prezenþei fiinþei celuilalt care ni se oferã ca dar.
Nu numai gesturile trupurilor sunt cele care pun în luminã ceea ce este tainic în om, ci ele favorizeazã descoperirea persoanelor nu numai în cuvintele pe care le schimba intre ele, ci mai ales, in ceea ce este în ele unic (atât ca desãvârºire, cât si ca nedesãvârºire), unicitatea pe care o acoperã materia trupului. Miºcãrile, gesturile trupurilor, apropierea trupeascã si unirea in cãsãtorie sunt numite \"cunoaºtere\" pentru cã ele împlinesc ceea ce s-a nãscut deja din intimitatea minþii, a voinþei si a simþirii lor.
Dacã soþii se obiºnuiesc sã nu se cunoascã realmente unul pe altul in trup si in suflet, dacã intre ei nu se poate vorbi de intimitatea cunoaºterii care ajutã afecþiunea si tandreþea, unirea celor doua trupuri nu împlineºte exigenþele planului lui Dumnezeu cu omul, in calitate de fiinþã creatã pentru comuniune. O asemenea unire, in loc sa fie într-adevãr cunoaºtere, devine masca ce opacizeazã transparenþa fiinþialã a persoanelor , blocând funcþionalitatea persoanei spre creºterea in comuniune cu celalalt partener de existentã. Este o profanare a persoanei umane. Pentru aceasta legaturile trupesti ocazionale, lipsite de perspectiva creºterii in comuniune si in desãvârºire, sunt pãcate.
În actul cunoaºterii soþului de cãtre soþie si invers, potrivit planului lui Dumnezeu, aceºtia devin un trup (Gen. 2, 24) în comuniunea care-i face dupã chipul unitãþii existente intre Persoanele Treimii. Unitatea conjugala, unitatea dintre cei doi soþi, nu este o simpla juxtapunere a doi indivizi, nici numai unitate ca satisfacþie a trupului sau drept consecinþa buneivoinþe a unuia faþã de celãlalt, ci si comuniune datoratã înainte de toate darului desãvârºit al celor doua persoane. Aceastã dãruire a persoanei umane implicã descoperirea, cunoaºterea, dezvãluirea celuilalt, cere dãruirea de sine întreaga celeilalte persoane, care, renunþând la cãutarea egoistã a satisfacþiilor proprii, se întoarce cu totul spre persoana celuilalt, dorindu-i si procurându-i binele. Iubirea, rod al celor doua autodãruirii, nu aparþine exclusiv nici unuia, nici celuilalt dintre soþi, ci deodatã la amândoi. Aceasta iubire - cunoaºtere rodeºte la rândul ei înþelegere, pace, dar, mai ales viaþã. In ambianþa creatã de iubirea ca dar. În cãsãtorie soþul si soþia, capãtã calitatea de tatã si de mamã, de unde si porunca lui Dumnezeu \"Creºteþi si vã înmulþiþi, umpleþi pãmântul si-l stãpâniþi\". (Gen. 2, 6).
Cãsãtoria este un mod de viatã, o expresie dinamicã a iubirii cu adevãrat liberã de orice patimã , o chemare a omului concret, bãrbat si femeie, sa pãºeascã împreunã pe calea desãvârºirii . Aºadar, cãsãtoria nu este cunoscutã ca un mod de viatã închis si individual, ci ca posibilitatea de a realiza ceea ce trebuie sa devenim, arzând de iubire.

3. Proprietatile casatoriei
Cãsãtoria este o instituþie specific omeneascã, mediu favorabil cultivãrii si dezvoltãrii unor cerinþe si calitãþi speciilor omeneºti.Tainã a libertãþii, pusã in slujba iubirii, cãsãtoria asigura naturii umane autenticitate si puritate. A exclude din taina cãsãtoriei lucrarea harului lui Dumnezeu, ar însemna sã înþelegem unirea soþului ºi a soþiei drept prelungirea inductiva a ºirului de cauze si efecte existente în lumea fizicã, în cazul de faþã, prin împreunarea unor principii sexuate. Pornind de la originea si semnificatia casatoriei, putem afirma cã doua sunt caracteristicile cãsãtoriei: unitatea si indisolubilitatea.
a. Unitatea sau monogamia a fost considerata totdeauna drept proprietatea fundamentalã a cãsãtoriei (Gen. 3, 24). Unitatea cãsãtoriei creºtine se fundamenteazã pe de o parte pe unitatea si singularitatea legãturii de iubire statornicã intre cei doi soþi iar, pe de alta parte pe fidelitatea care garanteazã aceasta iubire in ambiant creatã de credinta in Dumnezeu, mai precis, pe conºtiinþa cã prototipul legãturii dintre soþ si soþie îl constituie unirea stabilita între Hristos ºi Bisericã (Ef. 5, 22-32). Dacã revelaþia Vechiului Testament semnala cã prin cãsãtorie, cei doi devin una, afirmaþie reluatã ºi de Noul Testament, tot aici aflãm cã unirea bãrbatului ºi a femeii în taina nunþii constituie simbolul unitãþii dintre Hristos si Bisericã. Dupa cum sensul simbolului se gãseºte in cel simbolizat, sensul unirii bãrbatului si femeii prin cãsãtorie in taina nuntii se gãseºte in unirea dintre Hristos si Biserica, situaþie in care infidelitatea, poligamia si poliandria sunt excluse, pentrucã Biserica nu are mai multe capete, dupã cum nici Hristos nu are mai multe Biserici pentru care sa fi murit si înviat.
B. Indisolubilitatea.
Aceasta calitate se fundamenteazã pe cea dintâi si pe iubirea dintre cei doi soþi. Simbol al unitãþii dintre Hristos si Biserica, cãsãtoria se fundamenteazã realmente pe iubirea care angajeazã in mod absolut si responsabil pe soþ fata de soþie si invers . Atâta vreme cat intre doi parteneri de aventuri exista legaturi intime, dar nu iubire, aceasta nu-i constituie într-o familie, dupã cum familia se destrãma când între soþ ºi soþie nu se mai poate vorbi de existenta iubirii reciproce ca dar (cazurile de adulter si de moarte fizica) când nu se mai poate da garanþia împlinirii scopului cãsãtoriei. Din textele evangheliºtilor sinoptici (Mat. 22, 23-32 ; Mc. 12, 18-27 ; Le. 20, 27-37) vedem ca Isus Hristos înþelegea cãsãtoria drept instituþie pãmânteascã, obligaþia unuia dintre soþi încetând faþã de celalalt dupã moartea acestuia.

4.Scopul casatoriei
In credinta poporului evreu, in Vechiul Testament, scopul principal al cãsãtoriei îl constituia procrearea. Trebuia sa se asigure perpetuarea neamului si creºterea numerica a poporului evreu in spaþiul pãmântului Canaan, populat deja de popoare mai vechi, mai puternice, uneori chiar si mai numeroase. In vederea absolutizãrii acestui scop, amintim textul: \"Creºteþi si vã înmulþiþi, umpleþi pãmântul si-l stãpâniþi\" (Gen. 1, 28), ca porunca data de Dumnezeu omului. In Noul Testament naºterea poate fi mijloc prin care omul se poate mântui numai în mãsura în care ea se înfãptuieºte \"în credinta, în dragoste si în sfintenie\" (I Tim. 2, 15). Dupã Sf. Ioan Hrisostom, scopul casatoriei omului este si nasterea de prunci, dar, mult mai mult, scopul cãsãtoriei este evitarea desfrâului, deci \"înfrânarea\". Deci naºterea constituie unul din obiectivele si roadele de dorit ale familiei.
Un alt scop al cãsãtoriei îl constituie întrajutorarea reciprocã a soþilor în tot ceea ce are legãtura cu sarcinile si grijile familiale. Întrajutorarea soþilor, responsabilitatea unuia faþã de celalalt, dezvoltarea si maturizarea relaþiei de cunoaºtere si de iubire, care in familie (si in felul acesta) uneºte pe cei doi soþi si mai mult decât la începutul cãsniciei, sunt tot atatea scopuri, dar si daruri sau roade ale vietii familiale. Acestea sunt bune prin ele insele, si nu pentru ca ar fi subordonate sau supraordonate nasterii si cresterii de fii.
Deoarece casatoria este prin natura ei daruire totala a unei persoane alteia, si invers, fiecare dintre cele doua persoane va avea un drept si o responsabilitate reciprocã. Pentru aceasta Pavel spunea cã: \"Soþia nu mai este stãpânã pe trupul ei, ci bãrbatul; asemenea, nici bãrbatul nu mai este stãpân pe trupul sãu, ci femeia\" (1 Cor. 7, 4). În cãsãtorie soþii se împãrtãºesc unul din puterile celuilalt, din darurile ºi virtuþile celuilalt în aºa mãsurã încât acelaºi apostol afirma ca \"bãrbatul necredincios se sfinþeºte prin femeia credincioasa si femeia necredincioasa se sfinþeºte prin bãrbatul credincios\" (1 Cor. 7, 14). Darurile si calitãþile unuia se comunica celuilalt pe altarul familiei. Aici sotii se dãruiesc unul altuia ca persoane, nu se abandoneaza ca niste obiecte, unul in bratele celuilalt. In aceasta dãruire reciproca in care bucuria de celalalt nu exclude sacrificiul pentru el, se împlineºte cãsãtoria ca taina si dar al lui Dumnezeu. Dragostea care cheamã ºi menþine soþii în cãsãtorie nu este bunul vreunuia dintre soþi fãrã sa fie si al celuilalt.
In calitate de comuniune a doua persoane, cãsãtoria nu se limiteazã la sfera vieþii materiale si sentimentale. Iniþiativa pe care soþii o au in dãruirea de sine, in cadrul cãsãtoriei, nu permite nici unuia sa întoarcã aceasta iubire de la finalitatea sa, ori sã o reducã la limitele unei plãceri, unei afecþiuni sau unei bunãvoinþe momentane sau de durata mai mica sau mai mare. Unitatea în cãsãtorie o creeazã numai iubirea. Refuzul naºterii de prunci pe motiv ca unitatea creata prin iubirea dintre cei doi soþi ar fi suficienta îl degradeazã si-i coboarã pe om, la nivelul unui cãutãtor al plãcerii deºarte , precum ºi decretarea înmulþirii biologice drept scopul unic sau primordial al cãsãtoriei, îl coboarã pe om la nivelul animalului. Femeia nu a fost creata pentru satisfacerea unor nevoi trupeºti ale primului om sau numai pentru înmulþirea neamului omenesc, ci ca sã rãspundã nevoii profunde a omului dupã comuniunea cu o fiinþã asemenea lui.
Naºterea de prunci este de dorit. Este exclusa dorinþa de a nu avea copii acolo unde se afirma iubirea. Copiii trebuie sa existe unde este iubire. Naºterea de prunci este, deci, unul din scopurile cãsãtoriei; se cuvine însã ca soþii sã aibã in vedere nu numai naºterea, ci ºi renaºterea, renaºterea fiinþei si unirii lor la Hristos prin creºterea si desãvârºirea soþilor în iubire (deodatã iubirea lor si a lui Hristos), evitând in fiecare moment ceea ce i-ar împiedica sa realizeze aceasta naºtere si renaºtere întru Dumnezeu. Fãrã sa fie minimalizate, cele doua scopuri ale cãsãtoriei (naºterea de prunci si întrajutorarea) in iubirea regeneratã in Hristos ºi in Biserica sunt cuprinse si introduse într-o perspectivã eshatologicã

5. Cãsãtoria si mediul eclesial
In cãsãtorie se creeazã mediul concret în care individualismul si izolarea sunt depaºite în procesul de autodãruire si împlinire a celor doi soþi. Aici se da omului posibilitatea sa-si duca viata in iubire si sa faca din iubire norma a vieþii.
Atmosfera de dragoste si jertfa pe care o presupune familia nu va fi deplina daca dragostea si jertfa nu vor fi dupã modelul iubirii si jertfei lui Hristos pentru om de acesta depinde scopul primordial al cãsãtoriei - desãvârºirea.
De aceea, Dumnezeu binecuvânteazã nunta in cadrul comunitãþii eclesiale, dãruind soþilor harul Sãu în vederea împlinirii celor ce, prin puterile lor, nu le-ar putea împlini.
În concepþia lui Pavel, cãsãtoria este imaginea unirii dintre Hristos si Biserica (Ef. 5, 23). De aici reiese cã, dupã cum sensul imaginii se afla in prototip, tot aºa sensul unirii soþilor in cãsãtorie se afla in unirea dintre Hristos si Biserica. Cãsãtoria are, cu alte cuvinte, un loc în împãrãþia lui Dumnezeu (care in Evanghelii este înfãþiºatã uneori ca un ospãþ de nuntã unde mirele este Hristos).
Cãsãtoria este instituþia în care Dumnezeu a intervenit încã de la facerea lumii cu o grija specialã. Ea nu este numai problema celor ce se cãsãtoresc, ci vizeazã viaþa comunitãþii sociale, a comunitatii eclesiale, viata de aici (sub toate aspectele ei) si viata de dincolo. De aici buna ei randuiala sau, din nefericire, maladiile ei afecteaza pe cei care se cãsãtoresc, mediul social si trupul eclesial. De aceea, cei care se cãsãtoresc, mediul social si Biserica trebuie sa acorde casatoriei, toata atentia, sa o priveasca si s-o estimeze cu toata, seriozitatea si responsabilitatea.









Bibliografie

John W.R. Stott, Noua societate a lui Dumnezeu, Ed. Cartea creºtinã, Oradea, 1994.

Atkinson, D. J.- Field, D.H., New Dictionary fo Christian Ethcis and pastoral theology, Inter Varsity Press, Leicester, England, 1995.

Tim & Beverly Lahaye, The act of Marriage” Zondervan Pub. House, Grand Rapids, 1971, p.11

Ed. Wheat, Fascinanta aventurã a dragostei, Roumanian aid fund, 1991.

Garold V. Hohner, The Knowledge Commentary Efessians, (s.l.), (s.e.), (s.a.).

Kay Arthru, Cãsãtorie fãrã regrete, Precept Ministries of Reach Out, Inc., 1988.

C. S. Lewis, The four loves, N. Y. and London, 1960.

Emerson Eggerichs, Dragoste ºi respect, Kerigma, Oradea, 2007.









Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 3854
  • Descărcări: 1
  • Export PDF: 5
  • Gramatical corect
  • Fără diacritice
  • Conținut incomplet
Opțiuni